D+136. 5 luni.

In ultimele 2-3 zile … au sunat prieteni cu care Cristi nu s-a vazut sau auzit de mult timp… Eu.. am redescoperit bucuria cu care Cristi povestea ceva despre fiecare. Ii stiu pe fiecare in parte. Nu atat de bine ca Cristi. Dar ii stiu. Ce emotii. Ce agitatie. Si povesti. M-am bucurat sa-l vad asa. ..Nu pot sa descriu ce am simitit eu. Cu atat mai putin el. E bun si internetul asta la ceva. S-au regasit dupa ani. Si sunt la fel. Cel putin in ceea ce priveste relatia lor.
Imi inchipui si stiu ce au simtit cand l-au vazut. Am trecut si noi prin socuri din astea. Ca nu vrei si nu poti sa crezi. Imi pare rau ca nu am mai multe poze cu trecerea lui prin transplant. Dar a fost o perioada cand nu m-a mai lasat sa-i fac poze. Ii mai faceam cand dormea. A fost mereu un tip care nu arata cat ii este de rau. Probabil nu a vrut ca prietenii lui sa-l vada slab. Numai ca i-am explicat ca facem asta si pentru ceilalti oameni cu aceeasi boala ca el. Sa gaseasca informatii, sa aiba cat de cat o ideee despre ce inseamna toata lupta asta.
… Nu mai reusesc sa fiu la zi cu blogul. Am inceput sa simt oboseala fizica. La propiu.
Ne-au externat acum o saptamana. Si de atunci venim in fiecare zi la spital. De dimineata pana pe la 15.00. Face acelasi tratament numai ca i-au mai redus din doze.
Nu sunt schimbari majore in ceea ce priveste starea lui posttransplant. Maduva inca nu functioneaza la parametri normali. De fapt nu prea functioneaza. Il ajuta in continuare cu sange si trombocite. Si cateodata Neupogen si Eritropoietina.
In schimb a doua analiza a replicilor virusului CMV a iesit negativa si acum profesorul se gandeste sa stopeze Foscarnetul. Mi-e teama si sunt agitata ptr ca daca e prea devreme … ar putea sa se reactiveze iar. Si el deja l-a avut reactivat de doua ori.
Refuza sa ia medicamentele ptr depresie. Nu stiu daca o face din orgoliu sau pur si simplu vrea sa se descurce singur. O sa vorbesc despre asta cu medicii. Eu nu cred ca se poate descurca pe cont propriu. De fapt sunt sigura.
Picioarele sunt amortite si merge parca nu sunt picioarele lui. Facem cate o ora de mers in fiecare zi. Cu pauze dar reuseste sa mearga. Nu a mai slabit. A ramas la 70 de kg. E slab ca o paiatza.
In schimb, isi face tot felul de planuri…Ca poate n-o sa-i mai trebuiasca viza. Viza lui se termina pe 30 martie. Ca poate n-o sa mai fie nevoie sa umblu pe la ministerul lor de interne. …In traducere libera asta inseamna ca vrea acasa.
Si… tot incerc sa-l aduc cu picioarele pe pamant… dar in asa fel incat sa nu-l busesc, sa-l aduc usor si cu stabilitate. Si Doamne cat mi-e de greu sa fac asta. Imi lipseste si mie “acasa“ ingrozitor de mult… DAR.. Cristi nu poate veni acasa pana nu este totul ok. Nu ne putem permite riscul asta. E prea mare. Si nu pot sa mi-l asum. Sub nici o forma.
O sa stea aici pana se face bine. Nu stiu ce inseamna bine. Nu mai am notiunea acestui cuvant. E undeva pierdut in cuvinte fara origine. Fara radacina. Nu stiu daca e pe scala de la – infinit la + infinit. Si nici nu cred ca e in vreun grafic. Spunem “bine“ ptr ca nu stim ce sa spunem. Nu vrei sa spui rau. Nu vrei sa spui bun. Spui bine. Ceva intre. Adica ne multumim si cu bine. Si il negativezi cand nu vrei sa spui rau. “Nu e bine“… Dar tot ca sa ramai prin zona lui “bine“ … acolo unde te simti un pic mai in siguranta. Sau cel putin asa ma pacalesc..
Mi-a fost tare teama de primele zile in ambulatoriu. M-am mai linistit cand m-au asigurat ca ne putem intoarce oricand. Si e vorba doar de noapte. L-am mai scos din spital noaptea si nu s-a intamplat nimic.
Dorm pe apucate si in reprize. Il astept sa iasa de la baie, il ascult .. sa nu i se faca rau, il pazesc la spital, cred ca il disper. Dar nu zice nimic. Poate si pentru faptul ca e constient ca nu se poate descurca singur.
Nu are voie sa se agite, sa se taie, sa se loveasca. Nu are voie sa manance citrice, fructe, salate, legume crude. Nu are voie decat alimente preparate termic. Ii fac ce vrea el . Numai sa manance.
La spital venim si plecam cu taxiul. Nu are voie sa mearga cu transportul in comun. E prea periculos pentru el. Intotdeauna cu masca. Acasa o port eu. Si e incantat.
Iesim in general seara, pe strazi neaglomerate, pentru ca nu are voie la soare.
Si … sunt 136 de zile de la transplant. Si 5 luni de cand stam in spital. 5 luni. Si maduva lui inca nu s-a trezit.